Turcoaz

Cum o să scriu despre asta? 

Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, neîmpărtășite, prea intense pentru a-și găsi formă în cuvinte. 

Dacă n-o fac acum, când încă mai simt în nări sarea, când încă mai aud valuri care se sparg tardiv între țărmurile minții mele, când închid ochii și mai sunt încă acolo, trei ore în plus și o infinitate albastră mai departe, n-o mai fac. Dar sunt datoare să o fac; prietenilor pe care i-am bombardat cu zilnice poze turcoaz, crunt de disonante cu frigul, plugușorul, brazii, știrile și pandemiile din lumea reală. Dar îmi sunt datoare cu relatarea asta mie în primul rând - aș uita, cum am tendința în ultimul timp. Mi s-ar duce bronzul de pe față, poate și turcoazul din ochi, s-ar estompa amintirile și aș ajunge să cred că doar mi-am imaginat, o fantezie de sfârșit de an. De ani. 

Dacă fericirea ar avea culoare, a mea e turcoaz.

Turcoaz ca insula asta pierdută între ecuatorul geografic și coordonate pe care le-oi fi visat cu ochii deschiși în nopțile mele de insomnii. O mărgică de pământ într-o salbă de rotogoale asemănătoare, risipite de un binefăcător zeu în apele calde - și turcoaz - ale oceanului.  O mărgică pe care am aterizat incredulă, confuză de avioane și fusuri orare schimbate în grabă, epuizată de nesomn și de un an pe care l-am împins de la spate când n-a mai vrut să meargă.

Am ajuns seara, soarele apunea roșu în mare și s-a făcut brusc întuneric; era șase după-masa și pe urmă cineva a apăsat pe un buton și cerul s-a umplut instantaneu de stele. Puzderie de stele cum numai la ecuator poți vedea, toate stelele universului adunate pumn deasupra insulei ăsteia pe care o traversezi de la un cap la altul în zece minute. Insula asta atât de fragilă, atât de strălucitor de albă, luminată de toată Calea Lactee, sclipind în mijlocul oceanului, pe care-ți vine la început să-ți ții respirația. Să nu se scufunde, să n-o acopere valurile pe care le vezi și le simți sărat în nări la douăzeci de metri în stânga și în dreapta ta. E copleșitor, te simți pierdut de bună voie în mijlocul tuturor apelor lumii, tu, un grăunte de viață, ca să te regăsești parte din ea. Parte din fragilitatea ei. Și poate și din rezistența ei. 

A fost un fragment rupt din timp în care am făcut toate lucrurile pe care mi le-am înfrânat în ultimul an sau, unele, în ultima viață. Le-am primit pe toate cu recunoștință, le-am trăit. M-am bucurat de ele plenar, din tot sufletul, m-am deschis spre ele cu umilința de a nu fi făcut nimic pentru a le merita, dar cu fericirea de a le putea trăi. 

Căsuța din buza mării; din zece pași făcuți cu grijă să nu calc pe una din zecile de cochilii cu care conviețuim, ating valurile. 

Palmierii și florile exotice care-mi ghidează cei zece pași. 

Șopârlele de care mă temeam la început; acum suntem prieteni, împărțim provizoriu același paradis în care ele sunt gazdele și eu musafirul. Le găsesc pe trunchiurile copacilor, pe băncuța acoperită cu perne - turcoaz, evident - de la intrare și pe plantele care cresc în baia noastră fără acoperiș - tavanul sunt copacii și cerul și stelele.

Restaurantul cu terasa lui de deasupra oceanului; apa e de o claritate imposibil de descris, de la masa mea de cină se văd zeci de pești de toate culorile, rechini inofensivi - zic localnicii - iar la micul dejun vine mereu o pisică de mare plutind lenesă la doi metri de mine. 

Oceanul, imensul care mă lasă fără de glas - nu doar datorită tubului de snorkling, ci pentru că mă copleșește cu frumusețea, cu adâncimile, cu toți peștii ăștia ciudați pe care i-am văzut doar în filme sau în desene Disney; aici sunt toți, mari de un metru sau în bancuri de sute de aripioare minuscule, colorați în toate nuanțele curcubeului. Rechinul pe care-l văd la 10 metri de mine, tot inofensiv, zic ei, dar e una s-auzi asta sau să-l privești în ochi. Reciful cu corali, știu că n-o să-i pot surprinde niciodată frumusețea în cuvinte și decid să iau cu mine o amintire pe genunchiul stâng.  E aici încă, nu am visat, a fost real, am fost acolo. 

Răsăritul în spatele căsuței și apusul în partea ei stângă - astea sunt reperele, nu avem nevoie de ceasuri, agende și calendare. Timpul curge leneș între cele două, de-o parte și de alta a aleii care străbate insula îmbrăcată în nisip alb. Ne ținem de mână și nu spunem nimic, nu e de spus nimic. Întorc, de două ori pe zi, capul de la răsărit la apus și pe urmă în sus, să văd din nou toate stelele mijlocului lumii adunate deasupra căsuței noastre. 

Zgomotul constant al valurilor, zgomot alb, zic unii, eu îi spun turcoaz. Și dorm înconjurată de el, spre sfârșit îi cunosc deja ritmul devenit familiar, la fel cum cunosc ora fluxului și a refluxului; îmi intră în suflet acest zgomot turcoaz, mă inundă la fel ca malurile albe. L-am adus acasă cu mintea. Și mă trezesc acum căutându-l.

Cine în doi pe malul mării, lumânări, șampanie și fine dining, muzica valurilor, rochii albe îmbrăcate peste pielea bronzată, picioare goale pe nisip. 

Tihna de a nu face nimic, de a sta cu ochii închiși pe șezlong, de a pluti în derivă pe valurile turcoaz sau de a te intinde indecent pe nisipul alb de la țărm până ce te acoperă spuma. Luxul de a lenevi, în cel mai frumos paradis din toate lumile, de a citi cărți dragi primite-n dar, de a închide ochii și de a dormi, trezindu-te cu inima bătând tare de teamă să nu fi fost totul un vis. 

Așa m-a găsit finalul de an și începutul altuia.

Desculță - nimeni nu poartă nicăieri încălțăminte pe insula asta turcoaz, niciodată, la fel cum îți lași pantofii cuviincios la ușă când intri în intimitatea căminului cuiva. 

Fără mască, de niciun fel și cu niciun fel de filtru, oferind zeci de zâmbete zilnic și primind în schimb coctailuri cu umbreluțe turcoaz.

Dansând pe nisip; niciodată nu mi-am simțit picioarele mai mângâiate. Și nici sufletul, rareori.

Cu părul mereu răvășit de umiditatea crescută, fără machiaje de revelion, fără artificii, doar cu toate stelele oceanului în ochi și o floare imensă culeasă de pe jos și prinsă după ureche. 

Incredulă; așa m-am simțit de la primul contact cu nisipul cald și până la dimineața în care tot personalul s-a adunat pe micul ponton de la recepție să-și ia la revedere; am intrat în barcă întorcându-mi doar puțin privirea. Lacrimile pot fi doar de fericire în acest loc. Barca s-a îndepărtat lăsând în urmă o pată albă înconjurată de o imensitate turcoaz pe care a înghițit-o imediat oceanul. 

Fericită.

Despre viață. Pur. Și simplu

 Demult, în copilărie, când citeam mult și orice, mi-a căzut în mână o carte despre care nu mai știu absolut nimic în afara unei fraze de pe coperta din spate. Într-o recenzie a acelei cărți, cineva spunea despre autor că vine ”din ținutul viforos și nobil al Maramureșului”. 

Nu știu prin ce jocuri ale memoriei mi-a rămas în minte această sintagmă, și de ce am uitat orice altceva în legătură cu acea carte în afară de asta. Mi s-a părut o alăturare interesantă, deși pentru vârsta mea de atunci, care nu depășea școala primară, nu trecusem prin prea multe viforuri și nici noblețea care poate fi asociată locurilor nu-mi era o metaforă la îndemână. 

Mai mult decât atât, nu fusesem niciodată în Maramureș. Atunci era, așa... un Mureș mai (de la) mare, cam până aici mergea imaginația mea. Prima vizită în Maramureș a fost la câțiva ani după acea carte și recunosc că nici atunci n-am simțit niciun vifor și n-am simțit nimic mai nobil decât în locurile familiare mie. A fost un fel de venit-văzut-plecat, o tabără de vară comunistă din care mai rețin doar mirarea-n fața porților mari de lemn sculptat, ascunzând - ce oare? - și un ciudat cimitir colorat în albastru și inscripții cu prea multe - după părerea mea - greșeli de ortografie. 

Am revenit în Maramureș într-un context de împrejurări în care am reconfigurat traseul inițial care ar fi dus în Apusenii care-mi sunt mult mai aproape, geografic și spiritual (dar asta este o altă madlenă, poate altă dată). Și am ajuns pe nepusă-masă la Săpânța, unde-agăți harta-n cui, într-un pretext de socializare adolescentină și de tihnă pentru adulți.

Așa că am ajuns la Româneasa, un loc în buza cimitirului din Săpânța, pentru trei zile scoase din lumea de-afară și trăite acolo, în alt ritm, pe alte coordonate, cu un albastru-n priviri scurs poate de pe cruci, sau poate puțin din cerul de sus. 

Acest text nu este despre cum ”am descoperit miracolul maramureșean”, sau despre cum ”aici tradiția e la ea acasă”; nu este nici măcar despre ”întoarcerea la origini”. Deși este, poate despre toate astea într-o cheie de lectură diferită. Nu m-am îmbolnăvit de entuziasmul citadinului care ajunge la țară și dezvoltă un orb al găinilor spoit cu nostalgie, începând să vadă lucrurile cum ar dori el să fie, și nu cum sunt ele de fapt. Am văzut puzderia de tarabe din preajma bisericii, cu inevitabilele tentații consumeriste care n-au nimic, dar absolut nimic de-a face cu veșnicia care, nu-i așa, s-a născut la sat. Am văzut toate frumusețile de ii, catrințe și basmale, locale sută la sută, cu motivele specifice, cărora, dacă le întorci discret eticheta, le vezi continentul de origine, foarte departe de Săpânța. Nu, nu este nici despre asta acest text. 

Cred că este de fapt despre bucuria de a fi surprins. Iar asta nu mi se întâmplă niciodată în excursiile planificate cu mult timp înainte, cu recenzii citite în prealabil, cu hoteluri cu clasificări care nu lasă loc niciunei îndoieli. Cu atât mai puțin vreunei revelații.

Asta a fost, da. O revelație. 

Că îți imaginezi că ajungi într-un loc turistic oarecare, fără nimic special de spus, un loc unde să se joace copiii și să iei un mic-dejun continental regulamentar; un loc steril, tras la indigo după celelalte sute și mii de locuri asemănătoare. Și să te trezești brusc, fără nicio avertizare, acasă. Un ”acasă” de-al tău pe care poate-l ai în realitate, dar de cele mai multe ori îl visezi doar, sau, dacă ești foarte norocos, ți l-au dezvăluit - ca pe-un secret - bunicii. În verile în care stăteai la ei și aerul mirosea a fân proaspăt cosit. Și ascultai povești.

Româneasa este un ”acasă” cu cerdac în care intri - eu am făcut-o - ca în muzeul bunicilor. Cu lavițe, cu paturi înalte, cu război de țesut, cu ii autentice, cu covoare țărănești în care te afunzi, cu vase pe pereții care palpită a trecut. Un trecut care poate fi al tău, pe care ți-l poți inventa, dacă nu l-ai avut. Și să-l trăiești, să-l guști fizic, odată cu dudele din curte, odată cu răcoarea tihnită a umbrarului, cu legănarea hamacelor din fundul livezii.

Româneasa este un ”acasă” de unde vezi, peste gard, biserica înaltă cu culori vii a ”cimitirului fericit”, cum l-au botezat copiii. O simbioză dătătoare de bine. De firesc. De acceptare - a faptelor, a oamenilor, dar poate mai presus de toate, a ta insăți. Care este și cel mai greu de realizat. Nu și la Româneasa, nu. 

Un ”acasă” unde poți lenevi o după-amiază întreagă în livada care merge cât vezi cu ochii, să citești, să dormi, să te minunezi de apusul acela ireal. De lumina roșie care inundă tot; casă, iarbă, copaci, cer, oameni, iubiri, dureri, într-o pâclă egalizatoare, dătătoare de pace. 

Un ”acasă” unde ești în centrul pământului, că nimic nu există afară de satul ăsta din capătul lumii cu biserica lui albastră la mijloc. La care mergi dimineața devreme, și ești singur, ca să te poți minuna de unul singur de cum viața și moartea sunt una, într-o naturalețe de-un umor pe care-l știai, dar care te surprinde din nou. Și pe urmă vin localnicii la parastas, e sâmbătă; două femei în binecunoscutele fuste rotunde fâlfâind către biserică, cu pomana în mână, și un bătrân boscorodind în urma lor. ”Da' cu cine vorbești, tată?” întreabă femeia din față. ”Cu cine... cu morții ăștia”. Și nimic pe lume să nu pară mai firesc și mai previzibil decât acest răspuns. 

Un ”acasă” unde-ți devii propria reflexie și te-mpaci cu tine și cu lumea. Unde intri în apa caldă a ciubărului cu un pahar de vin în mână și privești stelele, noaptea. Cu prieteni, cu tumult și râs în hohote, cu muzică în surdină din boxele mașinii. Ori singur, tu cu tine, pe tăcute, să plângi pe întuneric fără să te vadă decât morții cei veseli, cărora oricum nu le pasă de tine. Și să te bucuri că ești viu, indiferent, oricum, că ești înconjurat de albastru, că totul e bine cu lumea.

Un ”acasă” unde pornești în expediții nebune pe drumuri nesemnalizate - dar ce mai contează, o surpriză în plus - când te arunci în cascadă ca o aruncare în gol, când urci în turle de mănăstiri și-ți ții respirația de uimire. Și-ți pierzi floarea din păr la coborâre, dar rămâne acolo, ofrandă. 

Un ”acasă” unde te bucuri de bucuria copiilor care devin adolescenți. Și-și au spațiul lor în curte, în livadă, în casa ”din față”, pun stăpânire pe hamace și pe ciubăr, cu o siguranță de sine și o dezinvoltură pe care nu le-o știai. Și ți se și strânge sufletul un pic când stai o vacanță întreagă fără ca ei să te solicite. Sunt ocupați: cresc. Și le vezi viața din ochi și din suflet, și-atunci zâmbești. 

Demult nu mai cred în coincidențe, demult nu mai cred în întâmplări. 

Întîmplarea asta de la Româneasa de la Săpânța, cu tot ce-a cuprins ea, cu iarbă, povești, oale cu sarmale, băi la miezul nopții, copii fericiți, nopți cu miros de copilărie și stele prinse-n turla bisericii albastre din vecini a fost, așa, ca o clipire din ochi de visare. 

Și tot nu știu dacă Maramureșul este viforos și nobil, cum zicea cartea copilăriei mele peste care s-a așternut uitarea. Știu însă că îngroapă iubiri apuse în cimitire vesele și le pune cruce cu picturi naive. Știu că aduce oameni laolaltă și le leagănă visurile, orice vârstă și orice formă ar avea. 

Și-atunci, poate că este. Viforos. Și nobil.

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante de doruri, de iubiri neîmpărtășite, de cuvinte nespuse și de reflexe înăbușite înainte de vreme. 

Așa că uite, le-am ascuns și eu, conform tradiței, cât am putut, le-am alungat când aveau obiceiul să bântuie, animale nocturne, cu predilecție între 1 și 4 dimineața. Le-am negat, în speranța că vor dispărea. Le-am lăsat să vorbească singure cum făcea Russel Crowe cu nălucile lui în ”A beautiful mind”. Le-am amăgit cu diverse subterfugii, cu un pahar de vin, cu o privire goală înspre un ecran care nu spunea nimic, cu evadări în noapte, cu mult fard de ochi. Le-am ocolit, copiind lamentabil, dar într-un necesar act de supraviețuire, replica teatrală a unei demoazele din sud: ”Mă voi gândi la asta mâine. Și mâine e o zi”. 

Azi e mâine. Nu râde. Da, tu.

Deschid bagajul meu de doruri puțin doar, să arunc un ochi impudic, dar degeaba; odată ce-am ridicat capacul, nu mai cale de întoarcere, ca și cum cutia Pandorei n-ar fi fost un precedent suficient de amenințător, suficient de real pentru a mă fi învățat să-l las, cuminte, neatins, steril, undeva în faldurile ascunse ale memoriei. Pentru că uităm amintirile, uităm oamenii, uităm faptele, uităm vorbele. Dar dorurile, de ele nu ne poate vindeca nicio amnezie. 

Mi-e dor să plec. Să îmi vină pur și simplu un semn, o chemare pe care să n-o pot ignora și pe care să nu vreau s-o ignor. Și să plec pur și simplu, fără explicații, fără motive, fără multe bagaje. Să nu mă împiedice nicio rațiune, nici un întuneric, nicio curea de transmisie defectă. Să plec. Și să revin a doua zi (sau a doua săptămână), cu părul prins la spate, am condus cu geamul deschis, la dorurile mele mai localnice.

Mi-e dor de copilul meu mic. Nu că ăsta preadolescent nu mă ține permanent în priză la curent de intensitate maximă. Dar mi-e dor, la modul nostalgic, de mâinile lui care-mi cuprind gâtul și de spasmul lor involuntar înainte de a adormi, mi-e dor de genele lui lungi și de mirarea care se ascunde sub ele. Mi-e dor de glasul lui peltic care-mi spune că e albastlu de felițile că sunt mama lui. De râsul lui care aprinde toate luminile din casă. De gormiți și bakugani. Uite, asta n-aș fi zis niciodată.

Mi-e dor de simțuri și gesturi reflexe pe care le-am înăbușit, astupat ermetic. Soundproof. Waterproof. Lifeproof. De mirosul de mare. De cel al cafelei pe care nu mi-o fac eu. De ceai de tei care să vindece răceli de tot felul. De muzică mi-e dor, nu de cea pe care o aud, comercial, la radio. De bujori pe care nu mi i-am cumpărat. 

De plecări intempestive la mare, la miezul nopții. De evadări în Apuseni. De culcat noaptea în fân. De numărat stele. De acadele pe băț. De închis ochii și lăsat pe spate în brațele cuiva. De nopți albe. De Cluj. De îngeri făcuți în zăpadă la Chios. De crize de râs incontrolabil. De decolări. De porumb fiert. De filme văzute în sala goală. De țineri de mână spontane. De ”și eu”.

Mi-e dor să nu fiu tare, să nu trebuiască să pot, mi-e dor să mă doară capul și să stau o zi întreagă în pat. Mi-e dor să mă doară-n cot ce e o șaibă și o vană cu trei căi, să-mi pese doar de o vană cu spumă cu miros de liliac în care să-mi vindec, feminin, slăbiciunile. 

Mi-e dor de oameni din trecut, sau de umbrele lor, de cei din prezent, pe care-i ating superficial sau care fac la fel, fără a trece de haine, de piele, de vene, de carne, până acolo unde contează cu adevărat. Mi-e dor de toți oamenii ăia, sau doar de umbrele lor, cu care am trecut de toate etapele astea și mi-au ținut sufletul în palme, oră, o noapte sau mai mult. Mi-e dor să vorbesc cu ei despre lucruri care contează, despre ce-i face fericiți, despre fricile lor, despre iubire, despre dor. Mise-en -abîme. 

Mi-e dor de mine. Dar acest dor este un mise-en-abîme fatal.

...și desigur, mai sunt lucrurile acelea de care mi-e atât de dor încât îmi taie respirația și mi se rupe sufletul în două. Vorba lui Scarlett. Mă voi gândi la asta mâine.